Sf. Ioan de San Facondo

• preot, călugăr
• 1419-1479
• n.: în 1419, Sahagun, Leon, Spania
• d.: la 11 iunie 1479, Salamanca, Spania
• 11 iunie (latin)

Acest sfânt augustinian a fost unul dintre cei mai zeloşi predicatori din câţi a avut Spania. S-a născut la Sahagun sau San Facondo, în dieceza de Asturie, în familia nobilă Gonzales. Uniunea părinţilor lui a devenit fecundă după 16 ani de sterilitate, prin mijlocirea Sfintei Maria, la care s-au rugat la un sanctuar din vecinătate şi în cinstea căreia au făcut pomeni şi au ţinut post. Ioan, încă din copilărie, era neîndemânatic la jocuri şi în relaţiile cu prietenii de joacă, dar foarte dornic să ia parte la activităţile parohiei. Din acest motiv părinţii l-au trimis la şcoala benedictinilor.

La şcoala lor, Ioan a studiat filosofia şi teologia. La sfârşitul cursului, fiind încă foarte tânăr, a fost obligat de tatăl său să accepte o slujbă. Pentru că nu îşi putea satisface îndatoririle, după ceva timp, cu delicateţea conştiinţei, a implorat să fie eliberat din funcţie. La douăzeci de ani tatăl l-a prezentat Episcopului de Burgos, Alfonso din Cartagina, care l-a făcut canonic al Catedralei, acordându-i o serie de beneficii. Ioan s-a demonstrat atunci foarte generos faţă de săraci încât a fost acuzat că risipeşte bunurile care îi sunt date spre administrare. Calomnia nu a făcut altceva decât să îi mărească stima în faţa Episcopului. Episcopul a vrut să îl hirotonească în ciuda îndoielilor lui Ioan.

Deşi nu iubea să stea la curtea Episcopului din cauza zgomotului care domnea, Ioan se mulţumea pentru că părea să îl găsească pe Dumnezeu în supunerea faţă de conducătorul Diecezei. A rămas pe lângă el timp de 6 ani, apoi moartea părinţilor l-a îndepărtat de orice confort şi de orice mondenitate. I-a cerut deci Episcopului permisiunea de a se retrage la Salamanca. Sfântul a fost primit de la început, în 1450, în colegiul din San Bartolomeo, care era seminarul întregii Spanii. După patru anii de studii preda la Universitate şi se dedica exercitării ministerului de preot în parohia San Sebastian, unde a avut mult succes şi roade spirituale importante.

Locuia la un canonic foarte virtuos, care îi permitea să practice o austeritate mare. După nouă ani de oboseală şi tulburare, Dumnezeu a îngăduit ca să fie chinuit de dureri de calculi renali. A îngăduit să fie operat şi promise că dacă va scăpa viu şi nevătămat se va călugări. Imediat după ce s-a refăcut, a venit la el un cerşetor pentru a-i cere de pomană, iar Sfântul Ioan din cele două haine pe care le avea i-a dăruit-o pe cea mai bună. În timpul nopţii următoare, Dumnezeu i-a dăruit o viziune care i-a umplut inima de bucurie de nedescris. În ziua următoare sfântul bătea la uşa mănăstirii augustinienilor, care în 1463 l-au primit cu bucurie pentru că toţi îi cunoşteau înţelepciunea, elocvenţa şi mai ales sfinţenia. În timpul noviciatului a făcut progrese rapide în ascultare şi umilinţă, iar Dumnezeu i-a conferit harul miracolelor. Îi era încredinţată misiunea de a se îngriji de sala de mese şi de cantină, iar el, pentru a satisface numeroasele nevoi ale comunităţii, a înmulţit printr-un simplu semn al crucii, timp de mai multe luni, vinul dintr-o butoi care nu ar fi ajuns nici pentru o săptămână.

Puţin după profesiunea religioasă, Ioan a fost ales maestru al novicilor şi deci consilier al Provinciei, funcţie care i-a fost reînnoită de şapte ori până la moartea sa. Nimeni nu era mai exemplar decât el în observarea regulii şi nimeni nu era mai silitor în a o face să fie respectată. Considera cea mai mică greşeală ca pe o apostazie. Într-o zi s-a întâmplat să rămână într-un loc mai mult decât îi permise Priorul, Ioan a simţit o remuşcare atât de mare încât ca penitenţă a rămas închis în camera sa timp de două zile fără mâncare şi fără băutură. Sfântul a fost numit chiar Prior al mănăstirii din Salamanca de două ori în 1471 şi 1477. Nu a ordonat nimănui căruia nu i-a dat mai întâi exemplu. Atunci când mustra, se folosea de un amestec de severitate şi căldură în aşa fel încât niciunul dintre subiecţi nu îndrăznea să îi opună rezistenţă. Avea harul organizării atât pentru că era foarte înţelept cât şi pentru că era profund umil. Se considera cel mai umil dintre toţi oamenii şi recunoştea că harul cu care Dumnezeu îl favoriza era remediul împotriva slăbiciunii sale. Era atât de delicat în conştiinţă încât simţea nevoia de a se spovedi şi de câte trei ori pe zi, netolerându-şi nici cea mai mică abatere de la virtutea dreptăţii. Priorul îl mustra pentru că îi obosea inutil pe confesori şi dădea exemplu prost fraţilor care puteau crede că comise păcate grave.

Dumnezeu a permis slujitorului său un mare grad de contemplaţie care îl făcea să petreacă nopţi întregi în dulceaţa extazului şi câteodată era purtat în zbor. După astfel de nopţi, nu se odihnea ci se pregătea pentru Liturghie. În timp ce celebra Sfânta Liturghie, Isus Cristos îi apărea des mai strălucitor decât soarele şi purta cu el conversaţii intime în care îi vorbea despre măreţia sacrificiului divin. Atunci când celebra Ioan slujba, dura de regulă două ore. Pentru a evita plângerile credincioşilor, priorul i-a comandat să fie mai scurt. Sfântul s-a străduit să asculte, dar nu reuşi, şi pentru a-l convinge pe prior să-i redea libertatea, a fost silit să-i mărturisească că după consacrare Domnul îi apărea cu trup glorificat. Din convorbirile cu Dumnezeu izvora o forţă de convingere extraordinară în predicile sfântului.

Sfântul predica împotriva viciilor şi dezordinii, citea în inimi şi avea darul profeţiei. Într-o zi a anunţat în mod public că va muri într-un an. A murit pe 6 noiembrie 1479, după ce a suferit cu răbdare mari dureri şi după ce a exclamat „În mâinile tale Doamne încredinţez sufletul meu”.

Sursa: FB Sfântul zilei